Fișe de lectură. Reziduurile sociabilității, satul, rânduiala, vocația și claritatea gândului

REZIDUURILE SOCIABILITĂȚII ȘI SENTIMENTUL NOSTRATIC LA VILFREDO PARETO

Reziduurile sociabilității se referă la viața socială și la disciplină (Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, București, Editura Humanitas, 1990, p. 29). Acestea sunt: sentimentul de noi, nevoia de uniformitate, mila, cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei și ascetismul (Ibidem, p. 30).

Cele două concepte centrale în viziunea lui Pareto sunt: reziduul și derivația. Derivația este o formă pseudo-logică a sentimentelor, instinctelor, etc., care nu poate fi verificată din punct de vedere experimental (Ibidem). Reziduul pe de altă parte, este partea constantă a derivațiilor/ rădăcinile sociabilității – ceea ce nu se vede (Ibidem).

Oamenii disciplinați sunt ființe sociabile în viziunea lui Pareto. Acesta analizează sociabilitate ca formă reziduală a disciplinei (Ibidem).

Unul dintre reziduurile sociabilității care întâlnește în societatea contemporană multe provocări, ca urmare a individualismului exacerbat, este sentimentul nostratic. La Pareto: „Sentimentul de «noi» este reziduul care permite indivizilor să se legitimeze colectiv și să-și maximizeze, astfel, puterea personală. «Utilitatea» pentru societate a acestui sentiment constă în disciplina pe „orizontală” pe care el o impune indivizilor (..)” (Ibidem, pp. 30-31).

Înțelegem de aici că dincolo de faptul că sentimentul de noi ne disciplinează, aceasta înmagazinează memoria, existând o relație de interdependență între sentimentul nostratic – credință – memorie. De pildă, generația „snowflake”, având o credință diminuată și un sentiment nostratic redus, este puternic individualizată, uitând că lumea nu a început cu ei tocmai pentru că nu au memoria înaintașilor. Dar pentru că omul este o ființă socială și sociabilă, deci nu poate trăi în afara comunității decât în „forme” precare, ca victimă a propriei însingurări, depresiv, se „sălbăticește”, în sensul de agresivitate. Curioasă ipostază: victimă și agresor, concomitent. – drd. Samira Cîrlig

 

SATUL – MEDIU PRIELNIC „CULTIVĂRII” SENTIMENTULUI NOSTRATIC

Tinerii care nu au sentimentul nostratic au trăit la oraș sau au fost crescuți de părinți și bunici care, în marea lor majoritate, au părăsit satul în perioada comunistă la presiunile conducerii (colectivizarea și industrializarea forțată). Nu știu dacă, nefiind activate până acum atât de mult, aceste reziduuri s-au diminuat în cazul tinerilor „snowflake” în asemenea măsură încât nu mai pot fi reactivitate în viitor. Cert este însă că nu pot fi salvați pe cont propriu. Este nevoie de asumarea unui ideal comun care necesită muncă și devotament.

Dacă mutarea la oraș a fost unul dintre factorii determinanți ai apariției generației „snowflake” înseamnă că acest mediu are o problemă în ceea ce privește „activarea” reziduurilor. Lucru pe care nu-l întâlnesc la sat pentru că țăranii și-au făurit în lunga lor istorie mijloace de activare a reziduurilor, dintre care menționez: sentimentul de noi și nevoia de uniformitate a comportamentelor – gura satului; mila și cruzimea – față de cel care a greșit ai milă dacă a fost inconștient și ești mai dur, dacă a făcut-o cu bună știință, pentru a-l îndrepta; altruismul – claca tinerilor. De exemplu: întrajutorarea la organizarea și desfășurarea nunții, precum și la munca câmpului; sentimentul ierarhiei – respectul față de bătrâni; ascetismul – într-o oarecare măsură fiecare țăran este ascetic în sensul lui Pareto pentru că se abține de a se manifesta „în felul său” pentru a se rândui. – drd. Narcis Rupe

 

RÂNDUIALA – ÎN FUNCȚIE DE PROPRIA CHEMARE

Pareto a evidențiat o problemă majoră a zilelor noastre: problema rânduielii.

De ce spun asta? Pentru că astăzi profităm cel mai mult de pe urma tehnologiei și în mod paradoxal timpul „nu ne mai ajunge”. Am ajuns să fim răspândiți în toate colțurile pământului și nu mai ținem legătura cu prietenii/vecinii/rudele apropiate. Deși, putem face lucrurile mult mai repede și mai ușor (de la agricultură la noile tehnologii) putem să observăm că există o „limită” a timpului.

Suntem parcă prinși într-un cerc intangibil. Cred că acest lucru se datorează schimbării sau dezordinii ierarhiei lucrurilor din viața noastră. Altfel spus, unii pun interesul personal înaintea datoriei (față de țară, de aproape, etc.), iar acest lucru nu oferă acea „satisfacție” care să dureze, rămânând în urma acțiunilor noastre doar bucuria temporară și superficială. – cercetător Alin Bulumac

 

CLARUL GÂNDIRII – CA ECHILIBRU ÎNTRE RAȚIONALITATE ȘI EMOTIVITATE

Problema rânduielii presupune ordine, care se poate realiza doar prin aplicarea unei gândiri clare. Claritatea apare doar în momentul în care avem o relație echilibrată între ceea ce știm și ceea ce se află în fața noastră. Pe lângă acest echilibru, trebuie să ne uităm la relația dintre raționalitate și emotivitate. Are această relație vreo legătură cu pauza în gândire? Dar, mai întâi, să definesc ce înțeleg prin raționalitate și emotivitate.

Prin rațiune, mă refer la procesul de a observa, analiza și judeca un anumit lucru al Universului. Spre exemplu, mă uit pe geam (observ), văd că plouă (analizez ce înseamnă ploaie, cât de rea este vremea și mă gândesc la posibilele lucruri pe care trebuie să le fac de acum încolo) și judec (adică decid să nu ies afară sau dacă ies să mă îmbrac într-un anumit fel). Acesta este un exemplu banal, dar fără rațiune nu vom supraviețui în niciun mediu.

Prin emotivitate, mă refer la acea parte cognitivă a creierului care „analizează” o situație sau un lucru sub forma de valori și de la care se obține o reacție din partea noastră.

Discuția se complică puțin aici, deoarece emotivitatea este haotică (autori precum Daniel Goleman – în lucrarea Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, 2018, spun că există o inteligență emoțională care are o logică și etape, în spatele emoțiilor), dar cred că este haotică pentru că este, de cele mai multe ori, legată de anumite asocieri inconștiente (ideea aparținând lui Jung), care au o intensitate care cu greu poate fi controlată.

Ce înseamnă pauză în gândire?

Înseamnă că una sau cealaltă (rațiune sau simțire) se află la extreme. Dacă raționalitatea este prea ridicată, te îndepărtezi de lumea simțurilor, a abstractului (ca exemplu aici ar putea fi intelectualii de astăzi care vorbesc doar de cifre, calcule, măsurători, dar nu iau în considerare măsura omenească, sufletească și „animatică”. Astfel că, astăzi se vor închide biblioteci, teatre, centre culturale – motivul rațional – risipă bugetară în momente de criză economică, în schimb nu se ia în calcul faptul că prin această măsură se mai rupe un os al unui organism deja fracturat care este cultura română.

Dacă rațiunea este prea scăzută (în sensul în care o folosim mai puțin) se ajunge la haos – exemplul care mi-a venit prima dată în minte aici este societatea civilă americană (cu organizații de stânga) care întreprinde tot felul de acțiuni, dar fără componenta rațională: de pildă cum să învățăm un copil la grădiniță să interacționeze cu un transgender.

Dacă emotivitate este prea puternică, se întunecă judecata minții. Aici voi folosi exemplul personal. În momentul în care încep să mă sperii sau să simt ceva mai intens, creierul nu mai gândește. Nu mai acționează spre a soluționa o anumită sarcină sau problemă, ci rămâne blocat sau mai rău – ia o decizie pripită pe care uită să o analizeze.

Dacă emotivitatea este prea scăzută (o ignorăm, pentru că există studii care arată că până și psihopații au un miligram de compasiune) ne dezumanizăm. A trai fără inima este cel mai periculos. În aceasta situație, nu există un sens, întrucât inima îți dă sensul în viață. Fără sens, ajungi în situația de roboțel (unde ne îndreptăm astăzi).

Deci ce este pauza în gândire?  O oscilație prea puternică a uneia sau a ambelor – raționalitate și emotivitate.

Societatea de astăzi duce la extrem ambele moduri de a judeca: pe de o parte, avem tehnologii și se fac calcule menite să schimbe radical societatea (deși clar nu în bine). Pe de altă parte, suntem emotivi și nu reușim să limpezim partea rațională, motiv pentru care cheltuim impulsiv, urâm, suntem triști, frustrați (mă refer la acea frustrare care te controlează fără a mai fi conștient), și ne negăm pe noi înșine. Sunt convinsă că identitatea ca proces, adică atunci când îmi pun întrebarea: cine sunt?, ar trebui întotdeauna să se afle pe marginea raționalității interioare. Acest lucru nu este însă posibil dacă te afli complet în emoție (în special exterioară: ce cred alții despre mine?).

Există pauze lungi de gândire în cazul meu, cum cred că există la multe persoane de vârstă mea (model generațional). Echilibrul dintre cele două principii este învățat în mediul în care am trăit. De aceea, este trist că nu mai avem nici echilibru rațional: ne dispar fix instituțiile de care avem nevoie, nici echilibru sufletesc: nu mai suntem în stare să reflectam asupra a ceea ce simțim. În acest sens, apar personaje care vor să învețe copiii despre transgenderism și alte „isme”, în loc să înțeleagă că tot ceea ce au nevoie se afla în interiorul lor.

Sănătatea vieții sociale, în termeni obiectivi – disciplina – pleacă de la o „educare” a raționalității, emotivității și de la punerea pe piedestal a unei duble ordini: interioară (echilibru rațiune – emoție) și exterioară (relația cu comunitatea, cu „celălalt”, cu societatea) – masterand Anania Iordache