Îndemn la cugetare

Nu putem gândi fără să fim stăpâni pe propriul grai, fără să știm a ne alege cele mai potrivite cuvinte. 

Dumitru C. Amzăr a arătat în primul număr al revistei "Rânduiala" că cele mai mari probleme ale României interbelice țineau de gândire și de făptuire - „cele două capete ale drumului firesc pe care se mișcă ființa omenească” (Amzăr, 1935, p. 6). Mai precis, domeniul cugetării filosofice - „întruparea gândului pur” (Ibidem) și domeniul acțiunii politice - „fapta în toată puterea cuvântului” (Ibidem).

Observ că noi, tinerii, comunicăm tot mai greu unii cu alții. Suntem copleșiți de atâtea mijloace de comunicare și presați să răspundem la fiecare mesaj cât mai repede cu putință încât nu mai cugetăm la cele pe care vrem să le transmitem. Mai întâi trebuie să știi a vorbi cu tine însuți înainte să discuți cu celălalt. Așa că mă voi apleca în cele ce urmează asupra problemei cugetării și convorbirii lăuntrice.

„Problema gândului ca vorbire cu sine însuși, în legăturile lui cu lucrurile despre care e vorba și cu firea vorbitorului ca atare, înseamnă de fapt problema legăturii dintre gând și cuvânt ...”. (Ibidem, p. 7)

„Convorbirea unui om cu semenul său e cu putință numai pe temeiul vorbirii sale cu sine însuși.” (Ibidem, p. 33)

Pentru a rezolva o problemă, trebuie, mai întâi, să o înțelegem. Ce înseamnă, deci, gând și faptă?

„ ... gând în înțelesul de cugetare și vorbire lăuntrică,

... faptă în acela de înfăptuire: trecerea dela gând la faptă.” (Ibidem, p. 7)

Deci, cum ar trebui să vorbim cu noi înșine?

1. Să ne punem întrebări și să le găsim răspunsul.

„Iar vorbirea cu sine, care se reduce, în ființa ei, la faptul simplu dar hotărâtor că omul e în stare să se întrebe și să-și răspundă singur ...” (Ibidem, pp. 33-34)

2. Să ne întrebăm și să ne răspundem la fel cum ne împărtășim ideile unii altora, fiind conștienți că suntem o parte dintr-un întreg "dornică și volnică de întregire".

„ ... omul, din firea lui, nu-i un întreg de sine stătător ci numai o parte din întreg – însă o parte dornică și volnică de întregire. Această întregire se petrece pe calea împărtășirii: omul împărtășește cu întregul din care face parte, gândurile și faptele sale și se împărtășește din puterile întregului. Ca parte din întreg, ființa omenească este deopotrivă împărțitor și părtaș: împarte și ia parte; cu alte cuvinte: întregește împărțindu-se și se întregește împărtășindu-se. Dând [ceea ce] are, primește [ceea ce] n-are, sporindu-și astfel avutul propriu. Împărtășirea nu-i o simplă luare în primire ci o însușire, adică o integrare în sine însuși a celor primite, prin turnarea lor în cazanul creșterii proprii. Sporirea prin împărtășirea cu altul nu-i cu putință decât înlăuntrul procesului de creștere proprie al împărtășirii cu sine însuși.” (Ibidem, p. 34)

Referințe 

Dumitru C. Amzăr, „Gând și cuvânt” în Rânduiala, an I, nr. 1, 1935, pp. 5-36.

drd. Narcis Rupe