Rânduiala
Cel care a dat o nouă viață teoretică termenului de
„rânduială” a fost filosoful Dumitru Cristian Amzăr (1906-1999), apropiat de
cercul de colaboratori ai lui Dimitrie Gusti din perioada campaniior
monografice interbelice, exilat după război în Germania, unde a continuat să
scrie și să trăiască în spirit românesc. Pentru Amzăr, termenul de „rânduială”
este o descoperire majoră, care atestă continuitatea noastră spirituală cu
epoca antică, fapt ce ne diferențiază de popoarele din jurul nostru. Amzăr nu
crede a exista la vecinii noaștri sud-est europeni un termen care să ne
transporte mai direct în mentalitatea ordonatoare (cosmotică) a antichității
decât cel de „rânduială”. De aceea, a invoca rânduiala este un act de esență
pur spirituală, în sensul redescoperirii unei legături esențiale între lumea de
azi și lumea celor mai îndepărtați înaintași ai noștri. De reținut, „rânduiala”
nu are nimic din recuzita modernității, nu seamănă nici cu legea, nici
cu datoria, nici cu libertatea sau alți termeni pe care i-am
primit în vremurile mai noi. Rânduiala este cadrul general de ordine
care se impune omului românesc, lumii noastre, dar, lucru important și
impresionant totodată, acest cadru de ordine nu înseamnă deloc destin gata
trasat în sensul termenului grecesc moira, soartă implacabilă. Rânduiala
este ordinea supremă de deasupra întrupărilor sale de moment, istorice,
epocale, mai mult sau mai puțin conjuncturale. Rânduiala este semnul totalei
noastre autohtonii:
„Prezența ideii de rânduială în centrul spiritualității romănești
(ortografia preferată de Iorga redă mai bine romanitatea noastră decât cea
curent românească!) este, după mine, elementul care ne pune pe noi, românii, la
nivelul culturilor majore ale antichității, întrucât toți vecinii noștri au pierdut,
sub influența puternică a Bizanțului și islamului, în răsărit și sud, a Romei
medievale în nord și apus, la care s-au adăugat, în epoca modernă, reforma și
contrareforma, în mult mai mare măsură decât noi, românii, legătura cu trecutul
autohton”[1].
Rânduiala obligă, dar nu obligă direct și nu arată
concret cum. Ea obligă prin libertate, cheamă la descoperirea și
redescoperirea permanentă a simbolisticii esențiale, a legăturilor sacre dintre
elementele vieții concrete, istorice:
„Așa cum o trăiește
românul, rânduiala reprezintă o categorie a gândirii, după care lumea, pentru a
putea ființa, trebuie să aibă o ordine, indiferent care. Ceea ce afirmă
rânduiala ca fiind absolut necesar nu e o anumită
ordine, ci ordinea ca atare, ordinea pur și simplu. Ordinea concretă, dimpotrivă, ține de
contingență și e, deci, de competența libertății umane. Ea poate fi de un fel
sau altul, după împrejurări. Cu alte cuvinte, rânduiala este o idee lipsită de un conținut precis;
pentru a fi realizată în timp și spațiu, ea trebuie umplută cu o ordine
concretă, de un anumit fel”[2].
„A fi în rând cu lumea” poate fi o aproximare a
rânduielii. Rând și rânduială au rădăcină comună și ne vorbesc
despre fapul de a sta la rând, de a fi părtaș răbdător la trecerea vremurilor
și la schimbările pe care această trecere/petrecere le aduce. Răbdarea este,
iată, o inerentă virtute care rezultă din înțelesul ideii de rânduială. Nu poți
ieși din rânduială așa cum nu-ți poți ieși, niciodată, definitiv, din fire. A
avea răbdare înseamnă, până la capăt, a-ți asuma un destin, un început și un
sfârșit.
Importanța rânduielii ține de luminile pe care aceasta le
trimite în orizontul eternității, al empireului sau cerului ultim al Paradisului
lui Dante, acela care este dincolo de stele și care este invizibil, și în care
timpul își înfige rădăcinile. Empireului îi este asociată o mișcare constantă
(o rânduială?) din care se deduc toate celelalte mișcări ale cerurilor
inferioare. Aceasta este durata unică, în sine nemărurabilă...[3]
Noi, românii, vorbim de rânduială și acest lucru ne face, vrem, nu vrem, părtați la ideea de eternitate. Singura problemă este ca rânduielile sau tocmelile concrete, de care vorbește Amzăr, să nu fie... proaste, așa cum, din păcate, știm că se întâmplă adesea: „bună țară, rea tocmeală”, adică, da, avem o țară rânduită, dar prost tocmită în veac!
conf. univ. dr. Cristi Pantelimon
[1] Dumitru
Cristian Amzăr, Rânduiala ființei
românești. Studii de morfologie
culturală, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, pp. 296-297.
[2] Ibidem, p. 290.
[3] Ne-am inspirat
aici din lucrarea lui Titus Burckhardt Știință modernă și înțelepciune
tradițională, tradusă de noi și aflată încă în manuscris.
Comentarii
Trimiteți un comentariu