Sociologia în rânduială. Rânduiala

    Sociologia nu mai este în rânduială. Și-a ieșit din sine. Și dă foc lumii. Știința decade în neștiință, „călăuză oarbă”. Școala? O afacere pe seama sufletului tău. E suficient să-ți răspunzi la câteva întrebări simple să vezi dacă avem sau nu dreptate:  Cine sunt? Cât de mult îmi pasă? Cât de singur sunt? Cât înțeleg din ceea ce se întâmplă? Dacă îți va fi greu să răspunzi la aceste întrebări, acest blog, scris de tineri frământați de o problemă, te va ajuta să te regăsești, odată cu ei. 

Lumină hipnotică a generației de foc din interbelic, consacrată ca preocupare științifică de gruparea Dumitru Amzăr, Ion Ionică, Ernest Bernea ș.a. care a și întemeiat o revistă de sociologie numită Rânduiala, apărută la București, între 1935 și 1938. 

Tinerii aceia, care aveau să devină generația martirilor anticomuniști – și garanția noastră că nu suntem lăsați de izbeliște pe pământ,  și-au asumat dublul imperativ: al unificării omului românesc și al regăsirii omului, în general, al reașezării în rosturile sale. Acest lucru este posibil prin gândire, faptă, prin legătura dintre acestea, dintre gândire și cuvânt. Ruptura dintre gând și faptă, lipsa frământării interioare și a capacității de sinteză,  plasează insul mai întâi pe orbita snobismului, pentru ca apoi, să-l arunce în neantul crizei omului. Fapta trebuie să fie înfăptuire, legătură organică a gândului cu realitatea, cu sinele și cu celălalt, cu firea. 

Reconectarea gândului cu fapta, prin cuvânt și înfăptuire, este posibilă prin urmărirea a două principii: al întregului și al continuității. Sămânța ordinii acesteia, însă, prin aceste locuri este românească, nu e venită hai-hui, nu degeaba îi și spune rânduială, cuvânt care deschide „cel mai cuprinzător orizont cu putină pentru ființa omenească, [care] formează însuși sâmburele cugetului originar și autentic românesc, așa cum, în toată adâncimea lui, numai țăranii, cei mai români și cei mai oameni dintre țăranii noștri, îl au.” (Amzăr, Rânduiala, nr.1, p.4). Iată, în această ultimă frază, o întreagă invitație de creștere personală și de dezvoltare instituțională: ești corect amplasat în lume, atâta vreme cât ești trăitor pe aceste locuri, dacă faci ascultare de cea mai rafinată și complexă resursă de cunoaștere – lumea țărănească (lumea pământului, a „țării”). 

    Rânduiala, arată Noica, este rost, care este cel mai apropiat cuvânt românesc de Logos, de Cuvântul întrupat, dătător de viață și deci, al ordinii de aici și de dincolo. Rânduiala este rostire, înfăptuire care are ca model Creația, care e făcută „firesc” sau, cum zicem azi, chiar dacă nu atât de puternic, „e făcută cu cap”. Rânduiala rostită este cuvântul care clădește, nu vorba goală. Nu multe culturi au capacitatea de a exprima „acest princeps al gândirii” (Noica, p.23). 

    Rânduială înseamnă, deci, în primul rând regăsire cu sine, pentru a putea fi în rând cu alții. Pentru că scopul vieții nu e competiția, ci regăsirea cu Dumnezeu. Iată o separare fundamentală față de pierderea vremii de azi, o lume a emulației pecuniare, care consideră că „ești bun”, dacă „ai mai mult”. Lumea depresiei. Rânduială, ca atitudine, înseamnă că te așezi sub Dumnezeu și în neam, și începi să te rânduiești cu tine însuți, ar spune Amzăr. Începi să practici vorbirea lăuntrică, cugetarea – ceea ce Noica numește mai târziu dialogul sinelui cu sinea (p.22). Ești conștient de ființa ta, ești persoană, nu doar un primitor de salariu! Ești liber!

Principiile mentale și sufletești, care ale rânduielii sunt trei: al întregului, al continuității și al ierarhiei. Dacă sentimentul întregului trimite la rânduială prin salvarea omului de chirceala asupra „propriei ființe singuratice”, de disperarea golului absolut și de deznădejde (Vulcănescu, p.195), imperativul continuității plasează în rândul lumii (în rânduială) prin cultul strămoșilor și al oglindirii și deschiderii ordinii cerești aici, pe pământ, în firesc (Bernea, Băncilă). Întregurile și continuitatea lumii de aici cu lumea invizibilă, din Cer, „se varsă” în imperativul ierarhiei, ceea ce face posibilă însăși existența, ca parte a ordinii cerești, „de la tronul dumnezeiesc și până la cel mai simplu mineral pământesc”, trecând prin varietatea persoanelor și a națiunilor. (Stăniloae despre Crainic, în Gândirea, nr.4, 1940, pp.268-269) Imperativul ierarhiei devine în sociologie imperativul ierarhiei competențelor, fără de care nu putem vorbi nici de respect, dar nici de civilizație, și care are în centru cultul muncii ca bine, alt principiu biblic, pentru că omul nu se mântuie doar vorbind. 

Autohtonismul, sau militarea pentru românitate în cazul nostru, devine posibil tocmai în momentul în care începem să gândim cu adevărat, în momentul în care putem face sinteze, ca urmare a faptului că „suntem frământați de o anumită realitate” și avem „o disciplină proprie”. (Rânduiala, nr.1, 1935, p.12).  Concret, acestea înseamnă „sforțare proprie”, ceea ce, în termeni culturali, echivalează cu redescoperirea spiritului locului, cu conștientizarea energetismul care circulă prin noi, odată cu sângele, dacă nu chiar mai înaintea lui. Scria Amzăr, după Nae Ionescu, maestrul generației sale: e suficient să gândim, și o vom face și românește. Nu putem fi ceea ce suntem, români, dacă nu gândim – „Căci Românilor nu li se poate cere să gândească românește, ci să gândească pur și simplu, și anume cercetând iar nu compilând sau «dându-și cu ideea [părerea]». «Specificul național», dacă va fi, va ieși singur la iveală ....” (Rânduiala, nr.1, 1935, p.8)

Pe de altă parte, descoperirea gândului este obligatorie, numai așa nu vom rămâne niște milogi spirituali, cum ar zice Nae Ionescu (citat de Amzăr în idem, p.11), primitori de recompense. 

Cum ar arăta, deci, sociologia în rânduială? 

În primul rând ar servi societății: s-ar interesa permanent de problemele publice, ar pune probleme, ar fi focalizată pe chestiuni care răspund nevoilor maselor și ale statului organic. În al doilea rând, ar fi capabilă să așeze pe priorități acele probleme: de la chestiunea rurală, demografică la infrastructură, de la refacerea țesutului urban și securitate națională, la comunitățile istorice și până la eficiența administrației și educație etc. Cu alte cuvinte, sociologia ar răspunde în primul rând provocărilor istoriei, iar nu ghidurilor de finanțare al unor proiecte care, în cel mai bun caz, nu țintesc nimic spiritual, ca să nu spunem nimicul, și deci sunt consumatoare de vitalitate. În al treilea rând, o sociologie în rând cu poporul ar gândi în întreguri și ar pune problema la nivelul acestora. Gusti numea aceste întreguri „unități sociale”. Cea mai mică unitate socială este familia aceasta justificând însăși existența sociologiei. Cea mai complexă unitate socială locală este națiunea, iar deasupra acesteia este umanitatea.  O sociologie care nu are ca finalitate națiunea este una a nomadismului și plezirismului intelectual, este o sociologie hai-hui, fără niciun Dumnezeu, fără mamă și fără tată, la propriu, fără disciplina tradiției culturale, lumea fiind redusă la „recent”, adică fără memorie și deci, fără personalitate, doar veleitară. 

Sufletește și spiritual, o sociologie în rânduială ar avea stil, s-ar încadra în matricea stilistică a locului, ieșind, astfel, din horror vacui (Blaga, p.286), teroarea de a umple cu activități inutile mințile studenților și spațiul public. Ar avea un echilibru. Ar contribui la ridicarea societății, a poporului și la conservarea lucrurilor valoroase, s-ar implica în protejarea categoriilor și instituțiilor sociale cu adevărat periclitate: maternitatea, satul, tinerii, vârstnicii, industriile și infrastructura, comunitățile istorice etc. 

    Dar cum poate sociologia servi societății? Am arătat deja: slujind cea mai mică unitate socială – familia, în cazul nostru maternitatea, copilăria, criza demografică, chestiunea veniturilor tinerelor familii, grija față de bătrâni etc. A gândi întregurile înseamnă a plasa sociologia în plan moral. 

Din punct de vedere rațional-cognitiv, respectarea celor trei imperative (al întregurilor, al continuității și al ierarhiei) presupune capacitatea de a operaționaliza, de a conceptualiza, de a pune în context, de a face sinteze. Descoperi disciplina, și, în felul acesta, sănătatea. Abilitatea de a sintetiza este ceea ce integrează știința nu doar în societate, dar o rânduiește în universal. Numai exprimarea sintetică, cu concepte clare, cu teorii așezate coerent prin problematizare, comparații sistematice și metodă limpezi, care, deci, vede probleme și se implică în soluționarea lor, care este militantă, contează pentru societate și se poate ridica, astfel, la universal. 

    Propunem tinerilor un format la îndemână, pentru a se pune în rânduială cu gândirea: împărtășirea, să comunice sufletește sensurile pe care le găsesc, și prin care cresc ca oameni. În felul acesta vom pune umărul la reconstruirea societății. Blogul acesta se vrea un punct într-o rețea tinerească a binelui. Cunoașterea morală – cunoașterea împărtășită, este primul gest către societate, de vindecare, al unor suflete oprimate de însingurarea pandemică și cu sentimentul național ofensat. 

Așteptăm materialele voastre la office.cespe@gmail.com, scrieți în subiectul mesajului „pentru Sociologia în Rânduială”. Nu vă faceți probleme dacă nu sunteți sociologi. Primim materiale scurte din orice domeniu: istorie, economie, psihologie, drept. 

dr. Radu Baltasiu

D. Amzăr, „Gând și cuvânt” în  Rânduiala, nr. 1, 1935, pp.5-36

Vasile Băncilă, Duhul Sărbătorii, ediție îngrijită [și Prefața] de Ileana Băncilă, Ed. Anastasia, București, 1996

Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ediţia a doua, revizuită, Humanitas, Bucureşti, 2005

Blaga, Lucian, Opere, 9, Trilogia culturii, Ediție îngrijită de Dorli Blaga, Studiu Introductiv de Al. Tănase, Editura Minerva, București, 1985

Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, 1996

Dumitru Stăniloae, „Opera teologică a lui Nichifor Crainic”, în Gândirea, an XIX, nr. 4, aprilie 1940

Mircea Vulcănescu, Către ființa spiritualității românești. Dimensiunea românească a existenței, 3, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Eminescu, 1996