ELENA CERNEI - PERFECŢIUNEA ARTEI LIRICE …

 

        ELENA CERNEI (1924-2000) a fost prima mezzosoprană din România care s-a afirmat pe cele mai mari scene de operă ale lumii (Teatro alla Scala din Milano, Opera din Paris - unde a și început cariera mondială, Opera Metropolitan din New York, Wiener Staatsoper, Gran Teatro del Liceu din Barcelona, Balșoi Teatr din Moscova etc.), ocupând, deopotrivă, și poziția de prim-solistă a Operei Naționale din București. S-a distins drept prima femeie-muzician, la nivel global, ca libretist, interpret titular și regizor al unei opere în premieră absolută – „Doamna Chiajna” de Nicolae Buicliu.

        „Un uomo universale” reprezintă expresia complexă a esenţei omului superior. Ea implică în sinele său acea tuşă puternică de renascentism individual, specific fiecărei personalităţi umane în parte, care invită peste timp, cu simplitate şi convingere, la desăvârşirea fiinţei umane prin forţa exemplului şi prin continuitatea sa firească mai departe. Fiindcă omul are pentru viitorime datoria evoluţiei personale. Decadenţa individuală şi, implicit, cea societală trebuie scoase, aşadar, din vocabularul obişnuit al existenţei şi anulate definitive, cu orice preț, din parcursul înainte al istoriei omenirii, pentru că fiecare urmă fină a sa nu face altceva decât să ucidă, inconştient şi în mod treptat, umanul şi raţionalul aşezate amândouă, în mod complementar, în fibra interioară a fiecăruia dintre noi. 

        Muzica aleasă, putem spune fără tăgadă, este acea înşiruire unică de trăiri şi de sunete, care se generează şi se combină unele pe altele cu o voluptate a firii greu de descris în cuvinte. „Trecătoare este orice clipă a acestei arte şi așa trebuie să fie… În apariţie si dispariţie, în faptul de a deveni şi de a fi trecut, se ascunde puterea biruitoare a sunetului şi a sentimentului. După cum acestea două se contopesc cu altele, se ridică, se coboară … pe frânghia bine întinsă a armoniei, după legi vesnice, indisolubile, şi pe urmă acţionează din nou, tot astfel fac şi spiritul, curajul, dragostea şi speranţa noastră” scria, la 1800, în Calligone, Johann Gottfried Herder, marele spirit german al Epocii Luminilor şi al omenirii, student al filosofului de la Königsberg, Immanuel Kant, şi născător al fundamentului ideatic al mișcării „Sturm und Drang”, care a construit, cu soliditate, temelia culoarului preromantic. Şi tot Herder continua în aceeaşi lucrare a sa: „Cui nu i-au rămas în suflet, zile întregi, de neuitat, tonurile, cui nu i-au rămas mişcările pătimaşe ale unei voci care lega cu căldura tonul, gesturile şi cuvântul? O legătură atât de intimă există între gest şi ton, între voce şi sentiment, încât, în clipa când am auzit-o, am şi dat crezare cântăreţei că toate acestea sunt proprietatea cea mai proprie a inimii sale; am crezut în ceea ce ne comunică ea atât de miraculos, de firesc. Acum ele sunt, spunem noi, cuvintele ei, sunetele ei; artistul a oferit doar prilejul ca fiinţa care însufleţeste cântecul să-şi dezvăluie sufletul…”.

        Pentru istoria artei lirice a vremurilor de până acum şi a celor ce vor veni, se poate afirma, în contextul la care facem referire aici, faptul că una dintre cele mai mari interprete ale lumii, mezzosoprana ELENA CERNEI, se încadrează mai mult decât perfect în semantica generoasă a sintagmei atotcuprinzătoare mai sus amintite. Pe ELENA CERNEI aveam s-o întâlnesc, printr-un dar al Providenţei, pe holul Conservatorului bucureștean, la începutul toamnei lui 1999. Fusese invitată în fata studenţilor şi a profesorilor, pentru a-şi povesti viaţa. Nu puteam ști atunci că discuţia noastră avea să fie, pentru mine, prima, dar şi ultima, din nefericire, din tot parcursul acestei vieţi. Pentru că, peste numai un an, inegalabila noastră artistă lirică avea să îşi construiască definitiv un alt fel de interfaţă-portativ în cheie personală, dar una către eternitate, o eternitate care mie mi-a săpat în suflet un vid lăuntric imens. Nu mi-am putut imagina cu niciun chip în secunda aceea faptul că legenda impunătoare şi marmoreană din faţa mea, cu un chip aidoma statuii din piatră a Sfinxului egiptean, avea drămuit atât de strasnic de către soartă propriul său interval existenţial. Acum înţeleg de ce, privind şi din acest unghi de vedere trist, ELENA CERNEI îmi părea o fiinţă aproape ireală, total diferită de lumea, ce gravita gălăgioasă în jurul său, prin ţinuta şi aerul încărcate de un calm superior pe care îl împrăștia, cu o măsură necuantificabilă vreodată, în sufletul meu. Părea ca interpreta în acele momente, cu graţie şi cu geniu, un alt personaj operistic binecunoscut şi nicidecum propria-i viaţă… 

        A încerca să definesti o personalitate clocotitoare şi profundă, precum cea a  ELENEI CERNEI, e totuna, cred, cu a te apleca în taină şi în liniste ca să desluşeşti misterul piramidelor străvechi. Pentru că, această magnifică creatoare de operă a adus interpretării lirice mondiale o conotaţie desăvârşită, pe care a construit-o cu o sensibilitate şi cu o inteligenţă deosebite în retorta variabilei dominante denumite generic de noi timp. Pentru ea, acul ceasornicului sorţii a început să ticăie cu putere la începutul de martie al anului 1924 şi şi-a oprit, din nefericire, ultima bătaie, la final de noiembrie 2000. Unii ar spune mult, alţii nu ar spune asa, cert este că, în cele sapte decenii şi jumătate de ani pământeşti, pe care i-a hărăzit bunul Dumnezeu, ELENA CERNEI a dăruit totul muzicii. S-a dăruit pe sine însăşi, aş putea spune, şi nu gresesc cu absolut nimic. Dacă ar mai fi sălăşluit printre noi, anul acesta, sunt convinsă că ar fi apărut la fel de maiestuoasă şi de plină de mister, pe scena Operei Române sau pe cea a Conservatorului bucureştean, şi ar fi încercat să cânte exact că în toamna lui 1999, dar, de data aceasta, integral, „Stride la vampa”, cunoscuta arie a Azucenei, ţiganca înecată în deznădejde, după ce şi-a aruncat în foc propriul copil, din opera „Trubadurul” de Giuseppe Verdi.

        Dacă IRINA ARHIPOVA, faimoasa mezzosoprană a Rusiei, a fost cea mai mare „CARMEN” a lumii, atunci ELENA CERNEI a fost cu siguranţă cea mai grandioasă „DALILĂ” a tuturor timpurilor. Îi aud şi acum, când scriu aceste rânduri, sensibilitatea unică a vocii sale grave din „Mon coeur s’ouvre à ta voix”  sau „Printemps qui commence”, cu care vibra aerul şi sufletul celui ce asculta şi prin care a transformat, practic, total, însuşi modul de interpretare a operei cu caracter biblic a compozitorului romantic francez Camille Saint-Saёns. „Dalila” ELENEI CERNEI e un personaj unic, deloc mitic, remodelat afectiv şi cu o structură metamorfozată aparte. În el găseşti ceea ce autorul nu a dorit să aşeze, găseşti blândeţea interpretativă a cântăreţei, profunzimile trăirilor proprii. Fiindcă marea noastră artistă lirică mângâia cu sufletul său deosebit fiecare partitură muzicală cu o responsabilitate şi cu o precizie ieşite din comun, de matematician extrem de riguros. De altfel, în modul său de a interpreta, ELENA CERNEI crea un spaţiu pur al sunetului, crea o universalitate a momentului, unde vibraţia inteligenţei emoţionale si disecţia fină a miezului partiturii îşi defineau în mod unic parametrii săi specifici, aşa cum, poate, numai Marta Alboni, cea mai de seamă voce de contralto a secolului al XIX-lea, Haricleea Darclée, Monserrat Caballé sau Renée Fleming au reuşit să o contureze, în diverse epoci ale istoriei interpretative a muzicii de operă.     

        ELENA CERNEI avea în privire o melancolie, care i-a desăvârşit întreg conturul personalităţii sale artistice într-un mod cu totul şi cu totul singular. Pot spune că tristeţea ochilor săi dezvăluia într-un fel mai mult decât sugestiv sensul răvăşitor al unei romanţe, oricare ar fi fost ea. “Doar cel ce-a suferit” a devenit, pentru mine, expresia desăvârşită a trăirii sale lăuntrice. Aici întâlnim, dintr-o dată, un Ceaikovski cu miez puternic si adânc vibrat, care, ca şi Saint-Saёns, nu rămane el însuşi. Prinde viaţă, renaşte într-un mod profund personalizat, prin detaliul infinitezimal al glasului marii noastre artiste, care a impus cântului de operă mondial, prin distincţia interpretării teatral-vocale, o nouă revoluţie a felului de a aduce sunetul din interiorul fiinţei interpretului în afara sa şi de a-l aşeza în sufletul celui ce ascultă, cu un singur scop, anume acela de a face Lumină acolo, de a lămuri sensuri şi de a rescrie adevărata semantică a spiritului omenesc. Pentru că, ELENA CERNEI a scris istorie, confundându-se cu muzica până la desăvârşire şi până la sublim. A incercat să îi redefinească esenţa şi a reusit în totalitate. A reconturat orizonturi şi a anulat limite impuse. A spart convenţii şi a creat un nou drum. A năpustit asupra noastră vibraţii şi a făcut-o într-o manieră greu egalabilă vreodată. Şi, cu toate acestea, ELENA CERNEI nu a dorit vreun moment să îşi înceapă călătoria prin spaţiul inefabil de Dincolo de Aici, până nu a articulat, aşa cum  numai ea a ştiut întotdeauna acest lucru, ultima notă a perfecţiunii sale interpretative… Denumirea piesei ? Forţa destinului …

MAGDALENA ALBU