Gerontocrația și confiscarea tinereții

 Expunerea (în sensul de abandonare) sau uciderea pruncilor a fost o practică ce oripilează maxim spiritul umanismului modern. Chiar acolo unde se invocă logica transcendentă a sacrificiului (ca jertfă cerută de divinitate), acest spirit găsește scuză şi se ridică indignat împotriva barbariei religiilor și tradițiilor care permiteau progonirea copiilor. Pare că această intransigență dă măsura progresului, a superiorității morale cu care civilizaţia de tip european occidental are dreptul să privească spre popoarele necivilizate, lipsite de percepţia bună şi de respectul necondiționat vieţii umane.

Concomitent cu morala care proclamă statutul superior al copilului și tânărului în societate, a luat formă totuși, aparent paradoxal, o nouă practică a acțiunii generațiilor vârstnice asupra celor tinere. Prin tehnicile controlului nașterii, prin tipurile de asistență medicală, de alimentație, de școlarizare, de comunicare de masă care le este destinată și mai ales prin separarea lor de adulți, această practică include programe de schingiuire trupească și sufletească a copiilor născuți (sau nenăscuți). Susținerea ei vine din concepția că adulții, autori ai actualității (din ce în ce mai bătrâni în lumea civilizată, conform datelor demografice), au dreptul de a privi spre copii ca spre o resursă proprie, de care pot dispune conform intereselor decrepitudinii pe care o reprezintă. 

Deşi mesajul public dominant este unul care impune drept canoane ale persoanei tinereţea, energia, frumuseţea, dinamismul, destinatarii lui sunt din ce în ce mai bătrâni. Consecinţa acestei inadecvări este efortul categoriilor de bătrâni europeni de a părea puternici, frumoşi şi dinamici – o bătrânețe caricaturizată, care confiscă tinerilor exclusivitatea tinereții. Reprimarea spirituală, sufletească, intelectuală şi fizică a copiilor și tinerilor poate părea, în această perspectivă, o reprimare pe care gerontocraţii o pot aplica fără scrupule, tutelând generații noi tot mai labile psihic, mai debile fizic, mai îmbătrânite. 

Metodele sunt în continuă perfecționare. Degradarea fizică se face micșorând drastic numărul nașterilor, fragilizând sistemul imunitar, otrăvind alimentația și sabotând stilul de activitate al copiilor. Modalităţile de alimentare, de asistare medicală, de limitare sau de distorsionare a capacităţilor de expresie corporală și de activitate fizică a copiilor şi, direct, în practicile de avortare și de controlare a nașterilor. Fie ca prevenire a concepţiei, fie ca eliminare a „produselor de concepţie” (cum mai sunt numiţi pruncii), uciderea copiilor este acceptată și chiar recomandată de noile instanțe înzestrate cu autoritate ale societății noastre (oameni de știință, medici, jurnalişti, chiar actori politici). Deşi avortul şi expunerea (abandonarea) copiilor nou-născuţi sunt practici cu vechime atestată egală cu a seminţiei umane, ele nu au fost niciodată, până astăzi, subordonate arbitrariului persoanei. 

Fragilizarea psihică este împlinită prin scoaterea lor din familii, din societate și chiar prin izolarea lor unii de alții. Uciderea afectivităţii are loc odată izgonirea copiilor de acasă. Părinţii, dornici să asiste cât de curând la buna integrare a progeniturilor lor în competiţia socială, sunt primii care îi abandonează: prima expulzare este din braţele mamei, dornică să îşi reia viaţa nonmaternă cât mai curând după ce a născut. Bonele, instituţiile de internare a copiilor începând de la vârsta de 6 luni, toate modalităţile de a garnisi o carieră cât mai complexă copiilor plecaţi 12 ore pe zi din casă sunt soluţiile societăţii bătrâne la o problemă inventată. Copiii cresc, mănâncă, dorm, se joacă şi învaţă în afara spaţiului familial, în locuri străine, însoţiţi de persoane străine. Ataşamentul lor de acestea nu numai că este greu, dar este şi interzis, pentru a nu complica deontologic sarcina educatorilor.

Reprimarea spirituală se face închizându-le copiilor accesul la ceea ce astăzi se numeşte – în mare măsură convenţional – religie, tradiție sau mitologie. Deși aceasta este lumea caracteristică a copilăriei, religia și mitologia  sunt sabotate sistematic prin cultura școlară și cea de masă. Degradarea sufletească este desăvârșită prin amputarea intelectuală. După ce sunt scoşi din povestea-mit, copiii sunt legaţi cu cătuşe de ecrane. Imbecilizarea lor este un fenomen rapid, la care, lipsiţi fiind de suportul sufletesc şi afectiv cuvenit vârstei lor, copiii consimt şi îl grăbesc.

Noua gerontocrație construiește, cu egoismul celui care nu are nimic de pierdut, căci totul trebuie păstrat pentru sine, o lume în care tinerețea este o resursă de longevitate. Cine să le ceară socoteală?

conf. univ. dr. Corina Bistriceanu-Pantelimon