România nu este o oportunitate

        De ziua națională, încercând să suprindă ceea ce mobilizează nobile sentimente de atașament față de România ale celor străini de țară, dar stabiliți aici, ale celor plecați din țară, dar întorși înapoi și ale celor care (nici măcar) nu au plecat, ci au rămas acasă, o cunoscută televiziune surprindea un leimotiv al tuturor acestor categorii de aparent patrioți: oportunitatea.

            România, o țară rămasă în urma civilizațiilor vest-europene sau nord-americane, pare că oferă mai multe oportunități decât acestea. Aici pot fi aplicate soluții deja verificate, sau chiar depășite în societățile marilor state; aici pot fi adaptate instituții, proiecte, viziuni sau valori născute în societățile dezvoltate, bine cunoscute de cei care vin în România pentru a o sprijini și ghida pe drumul către un viitor bine jalonat de aceste repere ale civilizației. Pentru oameni, ea înseamnă oportunitatea de a te simți mai folositor, mai prețuit, mai important decât în societățile de referință

            Oportunitatea este un concept al acțiunii orientate; el vine în răspunsul la întrebarea întreprinzătoare: „ce aș putea face pentru ceva sau cineva (în acest caz pentru țara mea)”? Intenția, nobilă și corectă, este însă amendabilă principial. Logic și cronologic, înainte de această întrebare trebuie clarificată cea referitoare la ce face țara pentru mine. Nu statul român al prezentului, nici societatea românească actuală; nu politicienii, parlamentul, guvernul, nici mass media, instituțiile, opinia publică  sau  concetățenii mei, ci țara, România, ca realitate familială, lingvistică, culturală, spirituală și materială, fizică și metafizică deopotrivă.

            Cea care, conform lui Lucian Blaga, ne face să înțelegem, explicăm și să creăm realități după un model stilistic ancorat în inconștientul nostru comunitar. Sau, în exprimarea lui Papadima, ne dă o viziune proprie, extrem de personală și totuși comună tuturor românilor asupra lumii. Care poate fi înțeleasă, după cum spune Rădulescu-Motru, drept conștiință a comunității de origine, de gândire sau de destin. Cea care dă înțeles cuvântului „patrie” ca loc al părintelui (pater - patrius). 

            Țara este familia cea mare și face pentru noi tot ceea ce fac părinții pentru copii în familia cea mică. Nu din oportunitate, ci din firescul de neevitat al legăturii organice, al continuității care ne justifică fundamental existența omenească și individuală. Abia după ce această realitate este înțeleasă și acceptată, logica acțiunii, a contribuției individuale în destinul supraindividual al țării se poate desfășura. Și, în această logică, nu oportunitatea pare răspunsul imediat, ci, mai curând, integrările acțiunii personale în conceptele datoriei, moștenirii, misiunii ..

            Nici țara, nici patriotismul nu pot fi înțelese în termeni de oportunitate; continuitatea, „atârnarea” ca o formă de dependență și apartenență întemeietoare explică mai corect această legătură între fiecare român și România. 

Corina Pantelimon Bistriceanu