Criza părinților și oportunitatea „parenting-ului”
Prima instanţă educativă a fost familia. Primul educator social, în sensul de transmiţător al unor norme morale, a fost tatăl. De la „patria potestas”, conducătorul cu autoritate absolută al familiei, autoritatea ca metodă de socializare a cunoscut un declin constant până astăzi, când sociologii diagnostichează „criza de autoritate” atât în spațiul familial, dar și social și școlar. Jean Sevillia arară că astăzi individului nu i se mai poate impune nimic, ceea ce înseamnă că totul îi este accesibil, iar această idee îi este cultivată de la cele mai mici vârste. Însă, „dacă totul are aceeași valoare, nimic nu mai are sens” (Sevillia, 2009, p. 53). Interdicțiile și regulile, instrumente ale autorității, au rol structurant și stabilizator. „Pentru a salva plăcerea, trebuie să învățăm din nou care ne sunt limitele. Pentru a salva dorința, trebuie să redescoperim tabuurile. Pentru a salva libertatea, să restabilim autoritatea” (Ibidem, p. 53).
Preluarea, în epoca modernă, a rolului educativ al familiei de către instanţele externe (şcoală) a pus problema tranzacţiei educaţionale comerciale. Învăţământul familial sau cel iniţiatic (maestru-discipol) a fost înlocuit de relaţia comercială între profesor – instituţia de învăţământ – student/elev, relaţie intermediată de bani. În acest context, singura soluţie la înrobirea conştiinţei dascălului față de criteriului material este vocaţia didactică sau capacitatea (atât de rară!) de a constitui un model moral, intelectual, comportamental pentru cei care trebuie „modelaţi”. S-a spus că rolul dialectic al unui educator trebuie să fie cel al unui transformator, că a educa nu mai înseamnă să reproduci poziţii ideologice, ci să creezi condiţii noi, la care fiecare „fiinţă educabilă” are dreptul.
În orice caz, educarea copiilor (strategiile educaționale la nivel de state) relevă inclusiv o anumită idee despre familie. Actual, are loc construirea unei familii din care autoritatea a dispărut. Autoritatea moare, familia suferă. Dar ni se propune „parenting-ul”.
Conceptele de mamă și tată, ca și cele de femeie și bărbat sunt contestate, intră în criză, trebuie să își găsească justificări dacă vor să mai existe în discursurile noii lumi. Noul obiectiv pentru părinți este să descopere și să dezvolte personalitatea și identitatea copilului (autonomă, diferită de a lor) și totodată să sprijine reușita școlară și să colaboreze cu profesioniștii socializării. Psihopedagogia modernă susține că atitudinile pro sau antisociale sunt determinate atât de valorile deprinse printr-o educație culturală, cât și de primele experiențe senzoriale ale copilului, înregistrate în substraturile conștiinței, care formează baza comportamentelor anterioare. „Traumele ontologice” sunt accidente educaţionale provocate de agresiunea masivă cu care cultura se impune naturii umane. Frustrările, complexele de tot felul a căror cauză se plasează în violenţa cu care normele culturale sunt impuse copilului generează un anumit registru cultural deficitar, la rândul său. Individul trebuie salvat, pe de o parte, de agresiunea familială, adică de insistenţa cu care familia impune primele norme de socializare, iar în al doilea rând de agresiunea modelelor culturale tradiţionale, de asemenea oprimante pentru natura umană, care are nevoie, se spune, de eliberarea din lanţurile oricăror apăsări. În continuarea acestor teorii, politicile sociale „profesionalizează” structurile familiale până la a le defiinţa şi a le înlocui cu instituţii specializate de educare, îngrijire, securizare etc.
Într-un studiu al lui G. Gorer şi J. Rickman citat de Elisabeta Stănciulescu (Stănciulescu, 2002) se face următoarea deducţie sentenţioasă referitoare la naşterea unei paideume sau a unei culturi etnice majore, de talia culturii ruse: Socializarea copiilor ruşi este traumatizantă întrucât ei sunt supuşi unui tratament care alternează fără nici un fel de regulă două atitudini opuse. „În intervalul în care mama este antrenată în activităţi agricole, atitudinea ei protectoare se manifestă în înfăşarea cât mai strânsă a copilului, procesul de înfăşare desfăşurându-se într-o manieră impersonală, aproape fără nici un contact între mamă şi noul născut, prin gesturi precise şi repezi. Atunci când copilul plânge, i se „îndeasă” în gură o „suzetă” făcută din pâine mestecată şi îndulcită. Când mama revine de la câmp, ea deplânge singurătatea şi nemişcarea la care a fost supus copilul, îl dezleagă, îl mângâie, îi face igiena, îl hrăneşte etc. În acest fel, viaţa micului rus începe într-o stare de paralizie aproape completă, în care orice manifestare individuală este blocată şi care generează frustrări, urmată de scurte perioade de libertate şi tandreţe excesivă. În continuare, în relaţiile părinţi-copii, frustrările şi recompensele se succed fără altă logică în afara logicii instabile a sentimentelor. Acest dualism al socializării se regăseşte în dualismul personalităţii specifice poporului rus, care alternează fără motive aparente pasivitatea, depresia şi dezgustul de sine cu agitaţia, exaltarea şi stările explozive, în acelaşi timp mistice şi sexuale. Frustraţiile sunt prezente şi în socializarea precoce a copiilor americani, dominată de ideologia puritană care cultivă ascetismul şi culpabilitatea [Mead, 1942], de reguli stricte de hrănire şi igienă [Benedict, 1946], ca şi în aceea a copiilor francezi, orientată de principiul dirijării naturii [Mead şi Métraux, 1953]” (Stănciulescu, 2002, p. 43).
Parentingul - educarea indiferentă la familie
Mediul de dezvoltare (învățare) al copilului presupune condiții fizice și materiale, dar și obiceiurile și concepțiile familiale (adică credințele, valorile sau scopurile părinților). Studiile actuale și foarte la modă despre parentalitate arată că mama și tatăl copiilor nu sunt roluri care epuizează interesul social de educare al acestora, nici nu satisfac întru totul nevoile noi ale societății în ceea ce privește comportamentul adulților și al minorilor. Parenting înseamnă comportamentul de părinte orientat în funcție de interesul copilului, această deplasare conceptuală de la nevoile copilului la interesele lui subliniind și schimbarea concepției despre copil, dinspre considerarea lui organică, plenară (nevoile pot fi naturale sau culturale, fizice, sufletești, intelectuale, cunoscute sau necunoscute etc.), la considererea lui rațională (interesul este prescris, stabilit și rezonabil). Interesele copiilor nu trebuie să impună ce sau câți tutori sau îngrijitori au, ci să fie „iubiți și îngrijiți, astfel încât să li se asigure stabilitatea, sprijinul, încrederea, socializarea rațională, o dietă bună și ocazii să se joace și să învețe” (Grayling, p. 101). [Sunt acestea criterii care au exemplificări literare binecunoscute în personajele Mowgli sau Tarzan; de asemenea, putem găsi bune corespondențe în intersele reflectate de actualele drepturi ale animalelor.] Problemele familiilor de astăzi nu sunt deloc de natură etică, nici creșterea copiilor nu ține de vreo morală familială. Abordarea ar trebui să fie pur economică: e suficient să se dea ajutor financiar tuturor „familiilor care au nevoie de el, oricare ar fi compoziția lor” (idem).
Specificul educației familiale este că, în familie, copilul învață ceea ce trăiește, iar exemplul personal al părinților este cel mai eficient mod educativ la vârsta preșcolară sau școlarității mici. Numai că traiul familial în ziua de astăzi este sărăcit de multe din aspectele sale. Familia actuală, în care membrii cuplului conjugal sunt diferiți (ca proveniență, concepții, obiceiuri) și au diferite așteptări de la rolurile de soț/soție, ori părinte/copil, are, se pare, nevoie de „asistare” pentru a clarifica în ce anume constau aceste roluri și, uneori, chiar de o „pregătire” pentru aceste roluri. În cadrul acestei pregătiri se presupune că se face și comunicarea reciprocă a reprezentărilor și a așteptărilor de la viața familială.
În general, este considerat un părinte eficient acel părinte reflexiv, care își construiește singur o practică parentală (sau conjugală), fără a prelua rețete sau prescripții. Desigur, el deține un set de practici din familia de origine (mai mult sau mai puțin definitivate); dar acestea pot fi inadecvate noilor practici promovate social sau celor (diferite) ale partenerului. În orice caz, acest efort propriu denotă proecuparea pentru a fi un „părinte bun”.
Copilul-rege, fără părinți
Odată cu modernitatea și oportunitățile oferite de ideologia parenting-ului (cea consecventă ideologiilor individualiste, feministe, a egalității de șanse ș.a.m.d.), noile drepturi ale copilului-rege tind să plaseze părinții în incapacitatea sau imposibilitatea de a pune limite, de a impune reguli și valori (ceea ce se traduce în slăbirea funcției etico-juridice a familiei). Protecția asigurată copilului inclusiv prin Convenția ONU cu privire la drepturile copilului constituie, la o analiză realistă, așa cum a fost întreprinsă de cercetători, o înșelăciune (Roussel, 2001). În primul rând, protecția copilului este parte a culturii familiale. Ca ființe neautonome, copiii nu au responsabilitate în plan social, etic, juridic; responsabilitatea actelor lor revine în totalitatea adulților. „Eliberarea copiilor de sub dominația adulților” îi încarcă pe copii cu responsabilități pentru care nu sunt pregătiți. Pentru pregătirea lor, statul intervine în viața familială, dizlocă familia, responsabilizează copiii și deopotrivă și părinții cu sarcini non-familiale (cum ar fi planificarea, bugete etc.) în ceea ce se definește ca fiind „interesul copiilor”. „Familia modernă în descompunere este cu atât mai atentă la libertățile copilului, cu cât are grijă mai puțin să-i ofere esențialul: părinții”. (Queiroz, 2004, apud. Segalen, p. 211).
prof. univ. dr.
Corina Pantelimon Bistriceanu
Bibliografie
Grayling, A.C. (2009). Alegerea lui Hercule. Iași, Polirom
Segalen, Martine (2011). Sociologia familiei. Iași, Polirom
Sevilla, Jean (2009). Corectitudinea morală. București, Humanitas
Staăciulescu, Elisabeta (1997). Sociologia educației familiale. Iași, Polirom
Comentarii
Trimiteți un comentariu