Omul moderat rațional

    Capacitatea rațională este unitatea de măsură a omului modern. Primatul raționalității în viața cotidiană este condiția trecerii dinspre premodernitatea comunităților (de neam, religioase, locale) spre modernitatea urban-capitalist-industrializat-democratică; rațiunea omului mediu, „trezită din somn”, avea să gonească monștrii care țineau în teroare umanitatea. Max Weber cercetează și descrie sistematic acest proces de „dezvrăjire” treptată a lumii, prin care misterul, tradiția, emoția sau afectivitatea (la Ferdinand Tőnnies, voința organică) sunt înlocuite cu calculul rațional, contractul, schimbul, banii. Prin raționalizare apar și se mențin, susține Weber, capitalismul, birocrația și statul juridic. Iar corespondentul raționalizării societății la nivelul omului este tranziția spre voința reflectată, adică asumarea și deprinderea condiției de „persoană rațională”, „ființă rezonabilă” care se folosește de cunoaștere pentru a obține un control mai mare și un loc mai bun în lumea socială. Despre ce fel de cunoaștere este vorba? Căci cunoaștere este și revelația, și tradiția, și intuiția sau experiența. Nu aceastea sunt cele urmărite în modernitate; cunoașterea aprobată și promovată este cea sistematizată, generată și administrată prin instituțiile de stat. Școlile – sau sistemul de învățământ – , cercetarea și informația furnizată pe rețelele de distribuție ale instituțiilor puterii politice sunt sursele aproape exclusive ale cunoașterii și, în consecință, ale modului prin care poți căpăta, ca homo cogitans sau doar ca individ rezonabil, succes social.

    Prima etapă a modernizării, între revoluțiile sociale (de la cea franceză la cea bolșevică) și cele culturale (reformele administrative, ale învățământului, revoluția contraculturală a anilor '60) și-a atins repede limita de progres: în loc să sporească autonomia omului, ordinea rațională a limitat-o, înlocuind ordinea imanentă a comunității tradiționale (calendarele cosmice, gospodăria autarhică și munca ritmată natural și comunitar) cu ordinea societății (timpul-orar, parcelarea locuirii, munca și viața programate), pierzând din vedere scopurile și transformând mijloacele în finalitate („eroarea utilitarismului”). Era de așteptat ca omul întemnițat în „cușca de fier” a modernității urban-industriale să tindă spre re-eliberare, chiar dacă asta ar fi însemnat „regresul” în comunități (așa cum s-a întâmplat în socialismul românesc, când familia, prietenii apropiați sau religia erau formele în care oamenii deliberau de raționalitatea proiectată a regimului). „Înapoierea” în comunitate s-ar fi întâmplat când rațiunea umană, trează și pusă în acțiune, ar fi interogat raționalitatea formală (proiectul social) sau, în termeni weberieni, când raționalitatea reală (rațiunea raportată la valoare, orientată spre scopuri, nu spre mijloace) ar fi pus la îndoială raționalitatea formală (calcul impersonal, strict cantitativ, folosit pentru satisfacerea nevoilor sau intereselor). Pentru ca acest lucru să fie prevenit sau rezolvat, rațiunea a trebuit să fie limitată, moderată: suficient de trează pentru a păstra funcționarea sistemelor sociale raționale, suficient de pasivă pentru a nu le vedea limitele și defectele.

    În teoria organizațiilor propusă de Herbert A. Simon apare un concept asemănător (Models of Bounded Rationality, 1982): raționalitatea limitată este cea care ne face să ne oprim la soluția satisfăcătoare atunci când anumite limitări cognitive ne îngreunează scopul pur rațional de a ajunge la soluția optimă. Acest concept este însă diferit de cel pe care îl gândim aici: raționalitatea este limitată când se oprește doar la valoarea propriei raționalități, când se mobilizează doar spre căutarea soluției optime din punct de vedere rațional, fără a mai lua în considerare articularea acestei soluții cu altele – poate non-raționale, dar importante pentru echilibrul deplin al omului, deopotrivă moral, spiritual, biologic sau rațional. Suntem limitați rațional când ne străduim să atingem obiectivul care ne este desemnat prin proiectul societății raționalizate; ne eliberăm rațional atunci când adaptăm soluția oferită prin acest proiect la judecata proprie, nuanțată credințele, valorile, experiențele noastre.

    Pentru păstrarea echilibrului raționalității moderate sau limitate, din punctul nostru de vedere, modernitatea și mai ales postmodernitatea se slujesc de instrumentele de modelare și ajustare permanentă a capacității raționale umane: individualizarea (gândirea individuală, considerată superioară formelor gândirii de grup, tocmai pentru că cea din urmă include în proces valori, ierarhii, motive supraindividuale, uneori chiar supraumane, este, de fapt, inferioară acesteia), formalizarea (prin preeminența procedurilor, a algoritmilor de gândire), validarea instituțională a produselor gândirii (este cunoaștere și rațiune ceea ce este atestat ca atare), dezumanizarea (trecerea spre rațiunea extinsă cu sprijinul mașinilor, tehnicilor de calcul) ș.a.

Corina Bistriceanu Pantelimon