Din gândirea lui Nichifor Crainic

Artă și creștinism (Crainic și Hegel)

Nichifor Crainic transmite generației de astăzi în „Nostalgia paradisului” următoarele:

1. să reacționeze - cel mai important: „Nimic din ceea ce e spirit și din ceea ce constituie activitățile lui nu-i poate rămâne indiferent”. Un creștin ar trebui să reacționeze de fiecare dată la ceea ce împiedică desfășurarea spiritului (și nu doar manifestarea spirituală, care e cuprinsă în idee);

2. religia reprezintă disciplina morală a vieții în „vederea găsirii fericirii de dincolo de moarte”;

3. iar disciplina în artă este „măsura” autonomiei artei. Arta poate fi despre orice, însă nu oricum. Așa cum susține marele teolog, arta fără disciplină e ca apa turnată în nisip, care dispare și nu prinde nici o formă, pe când disciplina în artă, dincolo de dimensiunea morală, induce/crează/reprezintă o idee (când zic idee, mă refer nu la orice ne trece prin cap, ci la ce are legătură cu ridicarea omenirii) [1]. 

Adâncind problema artei, Nichifor Crainic constată că în epoca modernă aceasta și-a pierdut disciplina pentru că și-a ignorat și încă își ignoră izvorul religios. A devenit autonomă și anarhică în lipsa principiului ordonator dat de Biserică. Nu doar dogma Bisericii ordona creațiile artistice (încurajând înfăptuirea anumitor opere), ci conștiința pe care o deschidea omului: ființă chemată la înălțare pentru a se face vrednică de fericirea viitoare. Arta amintea necontenit omului că e chemat la mai mult. De aceea afirmăm despre capodopere că sunt de o frumusețe cerească pe care nu o întâlnim pe pământ. 

„Toate aceste fenomene decadente, vizibile în creaţiile modeme, sunt expresii ale omului de azi, desfăcut de legăturile cu transcendentul, uitându-şi destinul de dincolo de lume, care îi deschidea o perspectivă spirituală magnifică pentru însăşi creaţiile lui şi pipernicit ca într-o carceră, în condiţiile de timp şi spaţiu terestru.” [2]

Am tinde să credem că arta fără izvorul bisericesc ar ignora dimensiunea religioasă a realității. Totuși, la Nichifor Crainic caracterul modern al artei este unul antireligios observat în spiritul caricatural:

„Spiritul caricatural lucrează în lume lad esfigurarea creaţiei lui Dumnezeu, înjosindu-i nobleţea şi abătând-o del a destinaţia fericirii, a armoniei şi frumuseţii. EI lucrează deopotrivă în negaţia filosofică, în negaţia ştiinţifică şi în negaţia politică. Dar e tot aşa de prezent în negaţia estetică. Năzuinţa lui continuă este să demonetizeze în ochii omului toate marile şi nobilele înălţări ale sufletului, în orice domeniu de activitate, şi să reducă existenţa umană, dacă sc poate, la forme vegetative şi biologice.” [3]

Cu toate că Hegel pledează pentru o independență totală a artelor, a esteticului, reușim totuși să găsim puncte de întîlnire la nivel ideatic cu Crainic, amîndoi regăsind existența și necesitatea „bunei-cuviințe” în artă, a unei morale ce dovedește încă o dată că alăturarea elinilor de odinioară, ce așează laolaltă Binele, Adevărul și Frumosul nu e nicidecum perimată. 

„Tot astfel arta nu se refuză considerării ei filosofice din cauza unui arbitrar lipsit de reguli [ce i-ar fi propriu]. Căci, așa cum am indicat deja, sarcina ei veritabilă este aceea de a înfățișa conștiinței cele mai înalte interese ale spiritului. De aici reiese nemijlocit cu privire la conținut că artele frumoase nu pot divaga, cedînd unei imaginații sălbatice și lipsite de frînă, fiindcă aceste interese spirituale stabilesc pentru conținutul lor puncte de reper determinate, oricît de variate și de inepuizabile ar fi formele și plăsmuirile artei. Același lucru e valabil și pentru formele înseși. Nici acestea nu sînt lăsate pe seama simplei întîmplări. Nu orice plăsmuire este capabilă să fie expresie și înfățișare a menționatelor interese, să le încorporeze în sine și să le redea, ci un conținut determinat își determină și forma care i se potrivește.” [4]

Ortodoxie și națiuni

Sistemul de gândire descoperit de Nichifor Crainic încorporează o varietate teme întrucât își are originea în ortodoxie care cuprinde total realitatea (niciun aspect al realului nu-i este străină). 

Ortodoxia este o religie care „îmbrăţişează în mod egal pe oameni, oricare ar fi dotația şi capacitatea lor naturală. Pentru ea nu există clase sociale sau categorii preferate în dauna altora. Viaţa în ierarhie se întemeiază pe consimţământul dragostei... Ierarhiile, de la cele pur spirituale până la cele pământeşti, se disting îndeosebi prin aceste sarcini pe care superiorii le au faţă de inferiori. Cu cât treapta e mai înaltă, cu atât sarcina e mai mare față de subordonaţi” [5] (Observăm așadar că legea compensației eminesciană este profund creștină.)

Ce sunt națiunile în sistemul de gândire a lui Nichifor Crainic și cum se integrează ele în Biserică? „Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create, şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii... Dacă admitem că universalitatea spirituală a ortodoxiei pretinde uniformizarea în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s-ar întoarce acum împotriva zidirii Sale”. [6]

Gândirea lui Nichifor Crainic despre ortodoxie și națiuni aduce claritate chiar și în sfera politicii:

„Cea dintâi idee formează temelia concepţiei sociale demofile şi solidariste a lui Nichifor Crainic, opusă democraţiei egalitariste, liberalismului de liberă concurenţă şi marxismului aţâţător al urilor de clasă. A doua idee formează temelia naţionalismului său, opus oricărui fel de internaţionalism, de la cel catolic până la cel marxist, străin însă de exclusivismul rasist. Şi amândouă la un loc formează temelia concepţiei naţionaliste-sociale creştine, desăvârşită şi integrală ca un cristal, a etnocrație” [7].

Alin Bulumac

Samira Cîrlig

Narcis Rupe

Anand Donca

Referințe

1. Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Iași, Editura Moldova, 1994, p. 92.

2. Ibidem, p. 83.

3. Ibidem, p. 99.

4.  Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de estetică, vol. I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste Românie, 1966, p. 19.

5.  Nichifor Crainic, op. cit., p. XII.

6.  Ibidem.

7.  Ibidem.